PRISPA DIN CIOCANESTI

stoiculescu Casa natala, a mea si a tatii, din Ciocanesti a fost, cred eu, pentru epoca respectiva, destul de mare. Cu pereti grosi de caramida, acoperita cu tabla, cu patru camere plus o pivnita cat o camera si o prispa cat doua camere mari. (Ulterior, parintii mei au mai construit o casuta alaturata cu doua camere si prispa, o camera bucatarie de vara, cealalta camera pentru omul de serviciu).
A fost o perioada cand parintii mei s-au mutat cu serviciul la Caracal si unde locuiam cu totii in perioada cursurilor scolare intr-o casa cumparata cu imprumut de la Casa Corpului Didactic.
Verile mele ca elev durau cel putin trei luni de la 15 iunie la 15 septembrie. Aceste trei luni le puteam petrece la Caracal cu prieteni, Parc, distractii. Tot vara deobicei mergeam cu mama la Olanesti sau Calimanesti unde dansa bea ape pentru litiaza renala.
Curios ca n-am cunoscut caracaleni care vara sa mearga in afara orasului, la munte, care era foarte aproape, pe Valea Oltului sau la mare. Realmente, n-am cunoscut nici o familie, din care unele erau foarte avute, sa fi folosit aceste vacante estivale.
Eu, din proprie initiativa, din cele trei luni imi rezervam obligatoriu (cu placere) cel putin o luna de stat in Ciocanesti.
De ce? Acolo aveam o singuratate, liniste si libertate absoluta, putand face absolut tot ce vreau, fara sa-mi pese de timp sau spatiu, neavand absolut nici o grija (aveam si femeie de serviciu care se ocupa de tot).
Majoritatea timpului mi-1 petreceam in… prispa. Aceasta era in primul rand foarte mare (cat doua odai). Era indreptata la Nord (nu batea soare niciodata, nici chiar dimineata devreme sau seara in apus), deci era racoroasa, racoare amplificata de faptul ca in prispa se deschideau obloanele de la pivnita. In prispa era un pat dublu, in care ma puteam odihni cat vroiam, o masa cu patru scaune pe care mancam sau citeam. Soclul casei era cu un metru deasupra solului, iar prispa era marginita de un zid inalt de 1 metru, inaltime cu deschidere in trepte spre exterior plus usa care venea din casa. In dreptul zidurilor mama plantase rochita randunicii care se inalta de jos pana in tavan. Prispa dadea spre linie (Nord) prin care nu treceau carele satenilor decat dimineata in rasarit si seara in ajun cand se intorceau de la camp. In restul timpului puteai sa dormi bustean pe linie (strada) deoarece nu circula nimeni pe ea.
Satul era complet pustiu. Or fi fost ceva fiinte umane in vreo curte dar acestia erau bosorogi, batrani, betegi, de nu-i mai „tineau picierele”.
Era o liniste absoluta, care insemna mai multe feluri de liniste. In primul rand linistea sonora, fizica, pe care am mai prins-o doar in amurg pe vanatoarea lui Buteanu in Fagaras sau Toaca Ceahlaului.
Dar aceasta liniste sonora nu era suficienta. In acest gen de liniste se puteau discuta afaceri mafiote, crime, s.a. Asa ceva nu exista in Ciocanesti. Aceasta era linistea sociala. Dar era si linistea morala. Oamenii din Ciocanesti nu aveau chei la case, deci nici noi. Nu-mi amintesc daca parintii mei sa fi incuiat usile casei atunci cand plecam cu totii la parintii mamei la Diosti sau in alt sat la prieteni.
Taranii aveau si o pudoare fizica si psihica, fetele nu-si etalau tatele asa cum sunt unele prezentatoare de la televizor sau altele din alte rubrici televizate. Iar pudoarea psihica ii impiedica sa-si ” spele rufele” in public, trebuia mult timp pana sa afli o serie de amanunte tinute altfel secret. Totul venea din educatia secolelor trecute, mostenita din tata-n fiu.
„Santul” si „taina” erau niste institutii, instante, sancrosancte, etc. Acolo se discutau aspecte ce veneau de la inaintasi, idei, aforisme, parabole, obiceiuri, de secole, cat si evenimente locale, de la cele meteorologice pana la cele comportamentale, laudate sau condamnate. Faptul ca Verge al lui Voicu a furat (taiat) o brazda din pamantul proaspat secerat (miriste) al lui Marin Broscaru era un subiect de discutii timp de saptamani, mai abitir, mai cu folos si mai interesant decat discutia dintre cei 4/5 invitati la televizor de un „moderator” care taiau firul nu in 4 ci in 44, despre vacanta lui „cutare” petrecuta in Caraibe.
Din acelasi motiv de foarte multe ori primarul satului era ales dintre cei mai harnici, gospodari si cinstiti oameni din sat. El era un reper de realizare cinstita materiala.
In prispa aceasta a casei imi petreceam toata ziua, in aceasta atmosfera de liniste multipla, calma, indusa de sateni dar si de parinti care si ei imi transmiteau indirect de la stramosi aceasta liniste. Imi indeplineam un program placut impus doar de mine.
In ce consta acest program? in lecturi dense, gandire, studiul viorii, muzica, in aceasta prispa l-am descoperit pe Camil Petrescu, in toata splendoarea lui, de la romane la teatru, de la gandurile sclipitoare care m-au fascinat ca adolescent sau preadolescent si pe care n-as fi putut sa le aprofundez sau sa le gust in timpul scolii.
In linistea de aici puteam pune cartea de-o parte si sa disec ideile sale. Tot aici l-am descoperit pe Proust, genialul dar supernuantatul, fermecatorul, rafinatul scriitor, care nu se putea citi ca un roman politist. Erau pagini fascinante care te puneau pe ganduri, atat prin profunzimea cat si prin frumusetea lor. Asemenea lecturi cat si altele ulterioare, m-au salvat uneori de la depresii legate de evenimente sociale dominatoare, de neocolit si pe care le-am trecut cu succes. In acea perioada – nota bene – la librariile din Caracal s-au gasit foarte multe partituri pe care mi le-am procurat si studiat la vioara in prispa amintita.
(Asta imi aminteste de marele matematician filozof Octav Onicescu, din Botosani, care comanda la un librar local o carte importanta, editata in Occident de o editura celebra. Librarul era incantat sa comande o asemenea carte (semn de cultura) unei edituri si ea fericita ca este cunoscuta intr-o localitate necunoscuta dintr-o tara mica despre care nu stia nimic. Cartea aparea dupa cateva saptamani. Toata lumea era fericita!).
Tot in librariile din Caracal au existat antologii traduse in romaneste, din operele lui Platon, Aristotel si alti filozofi greci. Ce placere mai mare sa dialoghezi cu Platon in prispa racoroasa din Ciocanesti, unde temperatura era cu 10-15° mai jos fata de restul caldurii de afara. Dealtfel chiar in sat temperatura era mai mica decat la oras din cauza ca lipseau casele mari, astfaltul, trotuarul, circulatia rutiera cu motoare calde, s.a.
Lectura cu acesti colosi greci era grea, eu proaspat adolescent, tanar, dar merita efortul. Dupa o asemenea lectura si mai ales rumegare, gandire asupra celor citite vedeam altfel lumea, strada, colegii, balciul de Rusalii.
Urma relaxarea cu vioara, studiind diverse partituri pentru vioara dar si altele pe care fara ea le „citeam” mai greu.
Totul era atat de placut, eram atat de fericit, atat de bogat si liber, in liniste absoluta incat dupa dejun mai trageam si un pui de somn.
Dupa scularea post prandiala reincepeam diverse lecturi (n-am citit niciodata romane politiste, desi stiu ca unele erau adevarate opere de arta si unii din prietenii mei, mari intelectuali, iubeau acest gen).
Niciodata vioara nu lipsea din programul de dupa masa. Dupa multi ani, sotia (o boieroaica) unui fost ministru, director de ziar din Capitala, mi-a spus ca eu cantam foarte placut la vioara!
Ziua nu era deloc monotona. Abia asteptam sa treaca chindia ca sa plec la plimbarea mea obisnuita, tenace, pe care o practicam de la 5 ani. In ce consta? Plimbarea la padure. Situata la circa 1 km de sat, ajungeai la ea trecand valea de la marginea satului, plina cu apa, pe care inotau gastele si ratele satenilor dar unde se lafaia si biolita (bivolita) „vaca” noastra. Treceai pe langa biserica, dominatoare a dealului de vizavi si apoi intrai in padurea destul de mare, dreptunghiulara, circa 1,5/1 km cu laturile mari la Est si Vest. Se intra in padure prin latura mica sudica prin care era un drum in padure ce-o taia in doua, dupa care urma un teren agricol de circa 0,5 km. In final aparea Valea Lungenilor, cu lacul mare si adanc, unde vara se puneau la „topit” canepile satenilor, iar apoi scoaterea lor, surcelele ramase dupa efectul apei se bateau la melita si astfel aparea fuiorul de canepa, bun de tors si facut fir pentru a fi tesut in razboi.
Tot acest traseu il parcurgeam singur, cu gandurile mele, fara fiinte umane, acompaniat uneori de pasarele, int-un pustiu mirific.
Dar acest pustiu era diferit de un pustiu gen Sahara, cu dunele sale, era un pustiu cald psihic, atragator, inspirant, in care nu eram obligat sa vorbesc. (Am scris mai de mult de o vacanta petrecuta pe Valea Oltului unde in doua saptamani n-am vorbit cat intr-o jumatate de ora, vorbit redus la cererea cheii de la receptie, de spus pofta buna sau sa ne fie de bine la mesele cu persoane necunoscute, pe care nici n-am dorit sa le cunosc mai bine, n-aveam nevoie de „tovarosi” de taifas, in care fiecare incearca sa-1 predomine pe celalalt prin bogatia informatiilor sau gradul de cultura (vedetism).
Lacul Lungeni facea parte dintr-un parau care izvora mai la vest de lac si care in aval spre satul Frasinet se transforma in pararul Frasinet, varsandu-se in Olt mai la Nord de Stoenesti.
Intoarcerea spre casa o faceam, in apus de soare, pe marginea vestica a padurii marginita de campul cerealier de unde incepea o miriste uriasa, pana la orizont, inrosita de apunandul care se pregatea de „stingere”, miriste pazita doar de „ai trei tufani” (stejari)! (Probabil ca asa picteaza daltonistii poienile verzi).
Ce putea fi mai inspirant pentru Monet sau Tuculescu decat acest peisaj mirific!
Si acest peisaj eu il vedeam, degustam, zilnic, deoarece vremea era in general stabila, linistita, meteorologic.
Revenirea acasa coincidea cu revenirea taranilor de la camp unde lucrau „zi lumina” iar satul invia.
Un om „normal” m-ar intreba: „Cum nu te plictiseai in acest fel?”. Raspunsul meu ar fi fost: „Tocmai aceasta liniste, acest pustiu care diferea de Sahara, aceste apusuri sublime, vazute zilnic, imi creiau un cadru minunat sa citesc, sa gandesc. Ma imbogateam psihic vazand cu ochii, avand la dispozitie si aceasta minunata prispa (care a fost demolata!), atat de ospitaliera.
Drumul de la Lungeni pana la sat, poleit de rosul apusului, dura peste o jumatate de ora!
Ritmul de viata al taranilor, de la muncile cele mai grele, aride, vezi secerisul, pana la „taina”de pe malul santului, in perioadele lor mai libere de munca fizica, cerealiera, erau rodul activitatii stramosilor lor, de secole, psihice si fizice, care s-au „stratificat” (ca in geologie) in subconstientul lor peste care se adauga experienta lor personala, creindu-se o sinteza care a generat printre altele si calmul, fericirea si intelepciunea mioritica, atat de bine sesizata de Vasile Bancila si transmisa lui Lucian Blaga si reversata primului prin dedicatia facuta de Blaga lui Bancila.
Acesta este mecanismul general al „ANTEISMULUI”, contactul lui Anteu cu mama sa Gaea (Pamantul), care-i dadea forta sa invinga pe orice adversar. Singurul care 1-a invins a fost Hercule, cel care i-a remarcat slabiciunea si tinandu-1 in maini in sus, el n-a mai putut atinge Pamantul si astfel a fost invins.
Dealtfel, am mai spus, cordonul ombilical intre mama si fat (omul si originea sa) este multiplu, si care nu dispare niciodata. El este plurivalent si nu se rezuma doar la cel anatomic.
Acest gen de activitate, stabilit de mine, avea si situatii mai deosebite, sambata seara dar mai ales Duminica. Sambata seara satul „invia”, se aducea multa apa de la fantana, situata peste drum de casa noastra, se spalau oamenii, se maturau bataturile, se facea ordine in casa, se gatea pentru cateva zile, fetele se pregateau pentru hora de Duminica, era voiosie, miscare, care imi faceau si ele placere.
Duminica dimineata mai citeam cate ceva, apoi ma intalneam cu taranii vecini, imbracati de sarbatoare, cei mai in varsta (barbati si femei) mergeau la biserica, ceilalti nu stateau pe sant, ci in picioare si care discutau mai ales despre evenimentele cerealiere din timpul saptamanii, fiecare cu experienta sa. Dupa masa de pranz flacaii si fetele mari mergeau la hora, unde eu eram nelipsit, stand in picioare privind tinerii care jucau hore cat si pe lautari.
Aceasta perioada de vacanta, traita benevol la Ciocanesti, mai ales in prispa casei, ma facea fericit mai mult decat orice alta fericire posibila, totul gratis, fara concurenta.
Ce usor este sa fii fericit daca stii sa-ti creezi fericirea!

Nu mai continui ce urma la Caracal dupa aceea, deoarece nu vreau sa stric „parfumul de busuioc” al acestei perioade din prispa casei de la Ciocanesti.
O tempora !

PUIU STOICULESCU